Satul văduvelor

IMG_1845

Satul văduvelor – Minunata lucrare a Sfântului Maslu, cu 12 preoţi

Niciodată nu am ştiut cât de puternică şi de impre­sionantă este lucrarea unui Sfânt Maslu, săvârşit de doisprezece preoţi. Niciodată nu am trăit emoţia şi gra­vitatea mistică ale unui asemenea moment, până nu am ajuns la Negreni de Sus, un sat pier­dut în imensitatea uscată a Câmpiei Burnasului. Un sat mărunt şi sărac. Un sat bicisnic şi lipsit de noroc, aşa cum arată cele 120 de case care mai păstrează încă la poartă negrul îndoliat al unei morţi recente – doliul fe­meilor bătrâne şi rămase fără băr­bat.
Ai zice că Negreni de Teleorman e un loc trist, resemnat şi fără chef de viaţă. Ai zice că aici, în „satul vă­duvelor bătrâne”, s-au adunat toată suferinţa şi tot necazul lumii, dar nu e aşa. La Negreni e multă lu­mină şi speranţă. La Negreni, când bate clo­potul bisericii, curţile încep să frea­măte şi uliţa principală dă în clocot, devenind neîn­că­pătoare. Brusc, tot satul se animă şi se regăseşte în imaginea febrilă, aproape cine­matografică, a unui şir interminabil de femei îmbrăcate în negru, care se îndreaptă, nerăb­dător şi grav, deopotrivă, spre poarta bise­ricii, cu pomelnicul morţilor din familie în mână şi o lumânare aprinsă alături. Se îndreaptă alene şi îngândurat spre întâlnirea cu Dumnezeu, anume par­că să întărească o mai veche şi înţeleaptă vorbă din bă­trâni, care spune că în Negreni femeile trăiesc mai mult decât bărbaţii, ca să aibă mai mult timp să plângă şi, astfel, lacrimile lor să spele păcatele casei şi ale tuturor celor deja plecaţi la Domnul.
Când am ajuns la Negreni de Sus, de-o parte şi de alta a drumului ce ducea la biserică, stăteau aliniate mulţime de maşini venite de la Bucureşti, Alexandria sau Piteşti. Stăteau răbdătoare şi cu o anume cuviinţă, pe măsura solemnităţii momentului, în timp ce clopotul cel mare anunţa pe ultimii veniţi să se grăbească. Din susul uli­ţei, tocmai cobora alaiul preoţesc, cu racla Sfintelor Moaş­te pe umeri – semn că marele eveniment putea să înceapă: evenimentul unui Sfânt Maslu slujit, ca nicăieri în altă parte, de doisprezece preoţi, cu odăjdii largi şi strălucitoare – mai ceva ca la marile şi somp­tuoasele catedrale episcopale din oraşe.

Când rugăciunile plâng

Nu e uşor şi nici drept să vorbeşti despre femeile văduve din Negreni, punându-le pe toate laolaltă. Nu e uşor să le înţelegi, şi cu atât mai puţin să le intri în su­flet şi să le afli grija sau tot necazul. La Negreni, nu de­­parte de Siliştea lui Marin Preda, oamenii sunt ai­doma câmpiei din preajmă – neliniştiţi şi închişi în sine. Oameni ceva mai aspri şi mai însinguraţi ca în alte părţi. Oameni care firuiesc cu năduf orice, care îşi ascund sentimentele şi consideră că e o ruşine să-ţi mângâi şi să-ţi săruţi copilul, de faţă cu toată lumea. La Negreni, e ceva de ruşine să fii mămos ori senti­men­tal. E semn de slăbi­ciune şi de proastă educaţie. E semn că nu ştii să-ţi creşti copilul pentru viaţă, pentru greutăţile şi grijile ce vor urma negreşit.

În Negreni, cine îşi iubeşte copilul ştie ce are de făcut. Îl pune la muncă, îl arde cu vorba şi nu-i dă voie să aibă timp de prostii. Nu-i face mendrele şi nu-i caută niciodată în coarne. Copilul trebuie ţinut din scurt; tre­buie strunit. Dacă vrei să-l iei în braţe şi să-l alinţi, o poţi face doar în gând, de la distanţă sau, eventual, în somn, când doarme. Să nu ştie copilul. Să nu-ţi simtă slăbiciunea şi apoi să profite, întorcându-ţi spatele mai târziu, aşa cum constata ironic vecinul lor de peste deal, Ilie Mo­romete: „Îţi creşti copiii, îi îmbraci şi le dai să mânce, iar la bătrâneţe, drept mulţumire, te mută de la umbră la soare, fără să te mai în­tre­be dacă vrei ori dacă-ţi place”.

Nu e bine şi nici drept să-i judeci pe cei din Negreni de Sus. În „Satul vădu­velor”, fiecare femeie are poves­tea ei de viaţă. Fie­care bătrână are o întâm­plare, o durere, o pier­dere, o rană mai ve­che şi nevindecată, pe care o pă­zeşte şi o ţine în ascunzişul inimii doar pentru ea. O ţine, ferindu-se de ochii străi­nului sau de căinarea prefăcută a vecinului de peste gard.
Femeile bătrâne şi vă­duv­e din Ne­greni au înţe­lepciunea lor aspră şi chi­nuită. Ştiu din propria expe­rienţă că în faţa ne­ca­zului te tre­zeşti singur şi fără ajutor. Degeaba strigi; degeaba stai cu mâna în­tinsă, aşteptând mila altuia. La ne­caz, tre­buie să taci şi să înduri. E o lecţie de viaţă, de la care femeile nu se abat niciodată. Chiar şi când ajung în faţa scaunului de spove­danie al părintelui Cristian Danu, greu se hotărăsc să vorbească. A­bia dacă reuşesc să lege două-trei vorbe şi să ver­se câteva lacrimi, pentru ca întru târziu să ofteze şi să recunoască în felul lor aspru şi învâr­toşat: „Părinte, eu îmi ştiu necazul meu… N-am nici o treabă cu ceilalţi. Lumea e într-un fel; eu, în altul. Nu am nădejde să mă înţeleagă nimeni, decât Dumnezeu”.
Rămase fără băr­bat încă de tinere, cu grija casei şi a co­piilor în spate, fe­meile văduve trăiesc cu fereala şi obida omului lovit din toate părţile. Vor să pară puter­nice, neclintite şi dure, când, în rea­litate, sunt extrem de duioase, sensibile şi uşor de rănit. Unele din ele nici măcar nu mai apucă să des­chi­dă gura şi să-şi măr­tu­ri­sească păca­tele. De cum se pun sub patrafir, izbucnesc în lacrimi. Parcă vin la spovedanie anume doar ca să plângă în voie, să plângă în voia inimii, să se eli­bereze, să scape de povara apăsării şi a durerii mocnite, fă­cân­­du-l pe părintele Cristian să dea puţin înapoi şi să cugete, cu uimire, că sunt mai multe feluri de a-ţi ară­ta credinţa şi că, une­ori, plânsul e o altă formă a rugăciu­nii – un plâns de pocăinţă şi de regret; un plâns al sme­reniei creştine, care te îndeamnă să renunţi dintr-o dată la ale tale şi să te micşorezi cu de la sine putere, pentru ca în golul creat să încapă Dumnezeu, laolaltă cu dragostea şi mila lui dulce, săţioasă şi plină de alin.

 

Minuni şi vindecări

Singure şi obosite de muncă, femeile văduve din Negreni nu se adună laolaltă decât în biserică, la icoana Maicii Domnului (patroana locului), acolo unde îşi lasă „bă­nu­ţul văduvei”, dimpreună cu cele câteva rugăciuni rostite pentru sănătatea şi sporul copiilor, alungaţi de sărăcie şi lipsuri printre străini – fiecare în legea şi norocul lui. Pen­tru nimic în lume, femeile n-ar renunţa să aşeze cu mâna lor acatistul de sănătate pe masa din dreptul altarului. Pentru nimic în lume nu ar uita ziua de Sfânt Maslu, cu tot fastul şi puterea acestei Taine săvârşite, ca nicăieri în altă parte, de 12 preoţi.
La Negreni, când bate clopotul de Maslu, nimeni nu vrea să rămână dincolo de uşa bisericii. Toată lumea se înghesuie, îi dă la o parte pe cei câţiva orăşeni timizi şi înaintează cu pomelnicul casei şi lumânarea aprinsă în mână. Nu mai e loc să arunci un ac şi, totuşi, femeile din spate insistă. Insistă şi nu cedează. E chiar rostul lor pe pământ, misiunea lor sfântă şi neabătută – să fie de faţă şi să se roage pentru ceilalţi. Să stea cât mai aproape de preoţi, iar momentul pomenirii numelor scrise în acatist să nu le prindă cumva neatente, cu gândul plecat în altă parte, la lucruri lumeşti.
Din locul lui, ales cu anume sfială printre ceilalţi preoţi slujitori, parohul bisericii, Cristian Danu, are obiceiul de a cuprinde când şi când mulţimea dintr-o pri­vire. Scrutează discret, cercetează şi verifică dacă e vreo lipsă sau o tulburare anume şi, de cele mai multe ori, se întoarce la ale lui, cu o bucurie pe care încearcă să o acopere, să o dea puţin speriat deoparte, convins că nimic din toate câte se întâmplă în biserica din Ne­greni nu i se datorează şi, cu atât mai vârtos, nu-i apar­ţine.

Părintele ar putea vorbi despre minunile care s-au săvârşit sub ochii lui, în timpul slujbei de Maslu, dar se opreşte, parcă temându-se ca vorbele lui să nu pară trufaşe sau de laudă, şi astfel, Harul Domnului să se retragă, întristat, la vreo altă biserică. Ar putea aminti despre acea fată cu duh necurat, vindecată chiar sub ochii lui şi ai credincioşilor, sau despre Ionuţ, băiatul din capul satului care, operat la coloană, a fost adus la Mas­lu, într-un scaun cu rotile, iar acum vine pe picioarele lui în fiecare zi, să ajute la biserică şi să stea cât mai mult în casa Domnului, pentru a mul­ţumi Preasfintei Măicuţe pentru binele făcut.
Multe ar putea părin­te­le să spună despre minu­ni­le săvârşite la Taina Sfân­tului Maslu – despre sal­va­rea de la moarte a unui tânăr bolnav de leucemie sau despre domnul acela din Bucureşti care, bolnav de cancer la co­lon, l-a vi­sat pe părintele Arsenie Boca cum îl îndemna să nu se ope­re­ze, ci să mear­gă la biserica din Negreni, adevăratul loc al vinde­cării sale. Nimic însă nu se compară cu dul­ceaţa iz­bân­zilor zilnice şi obiş­nui­te, cu bucuria direc­tă şi emoţia cu care oamenii simpli vin la părintele direct din ogor, cu noroiul abia zbicit pe picioare, pentru a spune cu lacrimi în ochi că n-a mai fost nevoie de operaţie şi analizele sunt acum bune; că fata lor s-a mă­ritat şi băiatul cel mare şi-a găsit, în sfârşit, serviciu.
La Negreni de Sus, Sfântul Maslu e deose­bit şi săvârşit cu totul aparte – în linişte desă­vârşită, cu pace, râvnă şi cu­tremur, de la Amin până la Amin, vreme de şase ore neîntre­rupt, până la Ectenia întreită, trecând prin mai multe Ru­găciuni ale ungerii pînă la Apolisul de în­che­iere – numit şi „sfâr­şitul cuvenit al slujbei”.

 

Related posts

Leave a Comment